Apa dispare și baloanele de săpun rămân agățate de bulgării de pământ. Miroase tare a pământ ud și săpun. E nefiresc de liniște.
Mă ridic, sunt ușor amețit.
– Auzi Florea… Cum miroase săpunu’ ăsta? Florea se uită la mine mirat.
Hai, miroase... și întind dosul palmei... 

Pentru că nu sunt multe feluri în care poți să fii șmecher când n-ai buletin, într-o țară post-comunistă, te apuci de fumat. Hai să vă spun cum m-am apucat eu de fumat.

Lili e un personaj parcă desprins din basme. Un țigan mic, negricios, cu ochi negri și gura spurcată, păzită de doar jumătate din dinții pe care ar fi trebuit să-i aibă un adult. Era oarecum emancipat, cu apucături de haiduc. Făcea de toate, se băga în orice conversație. Nu știa mare lucru, dar le știa pe toate. Cam nesuferit, însă dacă ziceai că ești la belea, sărea în ajutor.

Lângă zid, la umbră, pe o ladă răsturnată, acoperită cu-un prosop, stau înșirate patru mere de vară. Baciu Preda îmi îndesă unul în buzunar și mă bate pe spate.

I should go, but I can’t. I feel anchored to the spot, as if invisible threads are holding me there. His stare pierces through me, and I’m rooted, standing in front of this strange man who is absently playing with a plastic spoon. His eyes feel like an X-ray. I edge closer to the table.

When I was 21, I met this girl. She did fancy me. And I? I was in love with her. She was terrific: Irish, with long, curly ginger hair and few freckles on her white skin. And her eyes? Her eyes were like the sea. We were together for a while, and … Man, that was love!

She’s getting anxious, fingers twitching as she peels the orange. For a brief moment, the fresh citrus cuts through the heavy blend of coffee and urine that hangs around us. I have no idea what to say. I should go, but I hesitate. Her expression darkens. I might have overstayed my welcome. Her eyes are locked on the empty paper cup as she chews the orange, lost somewhere I can’t follow.