În urma mea, pe stradă, lătra dezinteresat o haită de câini pricăjiți. E dimineață, mult prea dimineață ca să-mi pese, și pedalez cu o mână-n șold. Drumul e desfundat, plin de pietre și gropi.

Capul îmi vâjâie și am buzele uscate. Un clopot bate undeva departe, chemând babele la biserică. Trotuarul crăpat e umbrit de pomi și miroase a vară.

Din umbra porții fostului CAP, baciu Preda mă privea rânjind. Deschise jumătatea porții cu un scârțâit lung. Trei javre stau la umbră. Nu le pasă.

— ’Neața bună, Alinule! La scârbici, la scârbici?

— ’Neața bună, baciu’ Preda, zic eu, frecându-mi un ochi, cu un picior pe pedală și altul jos. Mdaa… Mai unge ușa aia, baciule, că scoli morții cu scârțâitu’ ăla.

— Apăi s-o ungă dracu’, că nu ne dau ăștia bani de nimic. Știi, mi-am adus bec de-acasă aseară, că s-a ars ăla din coșmelie. Dă-i dracului de domni, că numa’ fură… zise baciul mormăind.

Lângă zid, la umbră, pe o ladă răsturnată, acoperită cu-un prosop, stau înșirate patru mere de vară. Baciu Preda îmi îndesă unul în buzunar și mă bate pe spate.

— Ia, să ai și tu ceva bun, poate vin diseară să-mi dai niște roșii de la voi din seră, să fac și io o salată. Am o slănină de anu’ trecut, ehe, ca untu’. Dacă vrei, îți dau, am destulă.

Și-mi arată o bucată cât toate zilele de slănină, împachetată într-un ziar.

— Ba nu-mi da, baciule, că-s gras destul.

Preda zâmbește larg, de i se văd dinții falși, nefiresc de albi.

— Mno, hai diseară, baciule, hai că avem și castraveți în hectarul doi, la capăt. Mulțam de măr.

I-am strâns mâna aspră și am plecat. Am pedalat agale. Cadrul bicicletei era încins, iar cauciucurile tropăiau ca o armată de furnici încălțate cu bocanci mici-mici.

Lângă centrală, la umbra conductelor, stă Vasile, în picioare. Îl văd de departe. Cămașa bej, descheiată, ascunde parțial un piept bronzat și bine făcut.

— Bă, da’ greu mai veniți.

Mă uit la ceas; eram la fix. N-am chef să răspund.

— Unde-i porcu’ de Costel? Iar o fi băut aseară, am auzit că i-au venit socrii…

Ridic din umeri, nu-mi pasă, n-am chef de bârfă, vreau să stau jos.

— Hai, ia de semnează de primire, că m-așteaptă nebuna de soacră-mea la piață cu nuș’ ce purcei. A cumpărat o turmă de ei și-acu’ tre’ să-i bag în mașină să-i duc acasă… Dracu’ m-a pus să-mi iau dubiță… nu mai scoate nici Cristos mirosu’ de porc din ea. 
Trage aer, se uită-n sus apoi zice:
— Parcă m-am însurat și cu soacră-mea când am luat-o pe fi-sa. Dracu’ știe cum m-am nimerit io așa. Mai face o pauză, se uită la mine și zice iar:
— Ai grijă bă, de pix, nu-l mai pierdeți, că nu mai am altu’. Vezi că n-am deschis geamurile în hectarul patru, că am udat azi-noapte și să nu pierdem apa...

— Bine, mă. Hai, pa…

— Mno, hai, c-am plecat, zise Vasile, troznind cu ușa de la mașină.

Îi dă o cheie, dubița face gargară, Vasile suduie. Îi mai dă odată, vrooom, o ia din loc, a plecat.

E aproape liniște. În urma dubiței a rămas un mic nor de fum gri. O pompă se aude zumzăind. Descalec, un vânt răcoros mă gâdilă, mi-e somn. N-am chef de nimic.

Semnez raportul de tură. Caietul e mare, studențesc, are pete de unsoare, vin și cafea. Pixul e o mizerie chinezească, care scrie când are chef, dar are la capăt o poză cu o femeie ce se dezbracă atunci când îl întorci. Vasile face caz când îi pierdem pixurile. Ce nărod simpatic.

Semnez, bag pixu’-n caiet, îmi pun geanta pe scaun la umbră, încălec pe bicicletă și plec să iau temperaturile, să verific, să deschid geamuri. Chiar n-am chef de nimic. Știu, am mai zis. Pedalez agale.

E înainte de nouă dimineața, dar termometrul arăta deja peste 35 de grade în seră. Umezeala face aerul irespirabil. Miroase tare a Lanatte 90 WSP — mizeria de acaricid cu care m-am otrăvit acu’ două săptămâni.
Altă belea, altă poveste.

În buzunar îmi bâzâie iar telefonul. E Costel, mă anunță prin mesaj că întârzie, că are socrii la masă, da’ mi-aduce o porție din faimosa friptură cu vin a nevestei.
Când scrie, scrie cu greșeli, are degetele groase, nu-i plac butoanele. Băiat bun.
Zâmbesc ca un prost. Costel e un recidivist cu o inimă mare, ochi negri și păr creț. De la el am învățat să sudez, să desfac pompe, să deschid lacăte fără chei.

Niciun bai, mă descurc. Mă sprijin în întrerupător, ascultând cum geamurile se deschid. Pentru câteva secunde era iadul. Mii de scripeți ruginiți și cabluri de oțel răsucite anunțau apocalipsa. În nici zece secunde, un val de aer răcoros face sera un loc frumos, liniștit, cu milioane de flori. Mi-e somn de mor.

Acu’, ca să-nțelegi mai bine, serele astea erau organizate și conduse de un chiștoc de om. Un soi de inginer de pe vremea CAP-ului, care s-a învârtit bine după Revoluție. Era mic și-al dracu, Vlaicu. O juma’ de buletin, brunet și cu o mustață ca pana corbului. Vorbea întotdeauna tare, cu mâinile-n șolduri, veșnic agitat. Umbla vorba că fute tot ce prinde. Angajatele se fereau de el ca de dracu'.
Un slinos, părerea mea.

După orele de program, îi chema pe unii la el în birou și le dădea de băut, în timp ce-i trăgea de limbă și le ținea prelegeri despre viziunea lui de căcat. Printre ăia era și taică-meu, când mai dădea pe la servici.

Duminica, Vlaicu nu venea la birou. Duminica erau doar paznicii și noi, echipele de tură, fochiștii, care, pe timp de vară, tăiam și așezam sticlă pe seră, încărcam marfă, puneam manșoane, reparam pompe și, câteodată, ne băteam cu hoții veniți la furat. Lucram în ture lungi, 24 + 24. Era o tortură.

Colegii mei fochiști erau în mare parte pui de lele, foști pușcăriași, alcoolici. Eram ca o bandă de haiduci, fiecare cu povestea lui, și mie-mi plăcea asta enorm.

Pe lângă muieri și alcool, Vlaicu avea o slăbiciune pentru vânătoare și, ca orice vânător respectabil, avea câini de rasă — câini pe care-i îngrijeam noi, fochiștii. Animalele astea erau frumoase de felul lor, dar erau ținute în cuști din plasă metalică, în spatele biroului. Ieșeau afară doar când pricăjiu’ ăsta se ducea la vânătoare.

Din cauza dietei, și poate de la stress, bietele animale nu căcau nimic solid, iar vara, mirosul îți întorcea stomacul ca la croșetat: când pe față, când pe dos.

Eram extenuat, capul îmi vâjâia. M-am așezat pe bancă, la umbră. Cu o noapte înainte fusesem la discotecă și, chiar dacă nu beam alcool, nesomnul mă înmuia la genunchi, la coate, între urechi. M-am întins și-am închis ochii. Nu știu cât a trecut, dar am auzit zgomot de motor.
Deschid cu greu ochii, o muscă mare, grasă, se odihnea la mine pe genunchi.
Un Passat vișiniu… Zdrang, șefu’.

Vlaicu venise în vizită. Oh, căcat, n-am niciun chef de piticu’ ăsta isteric.

— Doar tu? Unde-i Costel?

— Salut, șefu’, păi a zis că întârzie un pic. Socrii…

— Ah, da, m-a sunat. Bine, hai să scoți ceva din portbagaj.

S-a răsucit pe călcâie și, în timp ce pășea important înaintea mea, mă întreabă:

— Ce temperaturi avem?

— 30–35, șefu’. Am deschis peste tot… acu’ merg…

— Bine, nu uitați să udați azi 20 de minute pe sector, da’ 20 să fie, că vă ia mama dracu’, ai auzit? Să desfundați aspersoarele și să curățați la câini, că pute iar acolo.

— Sigur, șefu’. Cum vine Costel, dau drumu’ la pompe. Încă nu-i plin bazinul mare.

— Bine, zise Vlaicu și, mormăind, deschide portbagajul. Hai, ia lada asta, pune-o la mine-n depozit. Să nu uiți să-ncui. Ai chei, da?

N-apuc să răspund. Mă lăsă cu o ladă de vin în brațe și plecă în trombă. N-aveam niciun chef de nimic. Bine că s-a dus. O pompă submersibilă zumzăia de zor sub tălpile mele. Scap de ladă și mă întind iar, pe jos, la umbră, pe beton, de data asta.

Ahhh… liniște. Aud doar țiuitul urechilor de care mi-am făcut rost anu’ trecut.
N-am apucat să-nchid bine ochii, că iar se aude un motor. Ce futui…

De data asta, zgomotul e mare. Era tractorul cu cupă de la ferma de vaci.
La volan era Briciu’, un vecin, iar în cupa tractorului avea o vacă. Umflată, moartă de tot.

— Îi Vlaicu p-aici?

— E pă dracu’, e duminică, nu vezi că nu-i mașina aici? A fost, a plecat acu’ două minute.

— Bine, dară. Unde vrei s-o pun pă asta?

— Păi, unde vrei, ce treabă am io? La ce dracu’ ai adus-o aici?

Nici n-am terminat de întrebat, că-mi sună telefonul:

— Alo, Aline, vezi că vine Briciu cu o junincă. Când vine Costel, o tăiați și-o fierbeți la câini, iar pielea… o întindeți și puneți sare pe ea, destulă, nu cum a făcut Florea, bine? Hai, la treabă…

— Bine, șefu’…

Până m-am dezmeticit, Briciu era deja departe, cu tractor cu tot.

În spatele centralei termice, direct pe beton, stă răsturnată și cu ochii larg deschiși vaca. Era moartă de cel puțin două zile, umflată bine de la soare. Un roi de muște se învârteau nebune, scăldându-se parcă în mirosul de cadavru.
E ca-ntr-un film idiot, scena asta, n-avea nicio legătură cu nimic.

Căcat, mi-am zis. Cum dracu’ de cade tot pe mine măgăreața? Muream de somn, Costel era probabil la umbră, molfăind copane, iar eu stăteam singur, cu un cuțit cât toate zilele în mână, gata să belesc vaca. Parcă eram un personaj de film, în filmul ăsta prost, filmat în soare.

Asta e, mi-am zis, nu mi-a plăcut școala, asta mi-e pedeapsa. Am tras aer în piept.
Al dracu’ de bine tăia cuțitul, să nu mă tai sau ceva, că am pus-o. După nici zece minute, terminasem de dezvelit toate picioarele și eram gata să tai capul vacii.

M-am oprit. Pe unul dintre ochi, o muscă mare, cu spatele verde metalic, pășea cu grijă, lipindu-și trompa din loc în loc. Hmm, cine are nevoie de televizor? Am stat ghemuit, uitându-mă ca un prost la muscă, până mi-au amorțit picioarele. Capul îmi vâjâia.

Soarele ardea tot mai tare, așa că am decis să mă ocup de cap ultima oară.

Am început să crestez pielea de pe abdomenul vacii. Pielea era întinsă ca o tobă, iar țesuturile pârâiau sub lama ascuțită, ca gheața sub tălpi, iarna, pe lac.

Lama ruginită vibra ușor de la tăietură, iar de sub haina maronie cu păr moale, apăruse un strat alb frumos de dermă sau cum dracu' îi zice.  Orice mișcare greșită putea pocni vaca precum un balon.
Sudoarea de pe frunte mi se adunase pe sprâncene. Vedeam stropii tremurând. Am reușit să tai aproape tot, când m-am împiedicat de ceva și-am apăsat pe lamă un pic cam tare.

Nu cred că am auzit vreo pocnitură, dar am închis ochii din instinct când lama a alunecat. Și bine am făcut. Când i-am redeschis, aveam pe braț, pe umăr, pe piept și pe față o zeamă lipicioasă. Am închis ochii la loc, sperând că-i doar un vis. I-am deschis iar, pe rând, țineam buzele strânse.
În zeama aia se zbăteau viermi mici și albi. Puțea îngrozitor.
Parcă pluteam, n-aveam cuvinte.

Atunci, pe loc, am decis că trebuie să fac ceva. Să fac ceva dramatic. Îmi venea să râd, să plâng, să sparg ceva, să fug să nu mă vadă nimeni.

Am scuipat cu greață. M-am dus și m-am spălat. Am spălat și cuțitul, l-am șters, l-am pus la loc. M-am așezat pe bancă, la umbră. Mi s-a făcut brusc foame. Eram perplex.

Încet mi-am revenit și, cu reveneala asta, m-au năpădit o mie de emoții. Pentru prima oară în viață mi se făcuse milă de mine însumi. Cum dracu’ am ajuns aici? Cu ce-am greșit? Am rămas așa o vreme, mângâiat de păreri de rău, uitându-mă în palmele goale.

N-am apucat să mă dezmeticesc, Costel venea voios pe bicicletă, era pilit și fluiera ceva. Nu l-am auzit prea bine, dar îmi aduc aminte că i-am zis:

— Bă, io mâine plec. Cum termin tura, am plecat, io nu mai vin aici.

— Ah, pleci la dracu’, ce-ai pățit? Iar o zis Vlaicu ceva? Nu-l băga, mă, în seamă, știi că e idiot. Lasă-l în mama lui…

I-am povestit, a amuțit, apoi s-a pus pe râs; a râs de l-a luat cu amețeală.

— Băi, nu se poate, bă, asta da poveste. Hai, bă, dă-l dracu’ pe Vlaicu cu vaca lui cu tot. Las’ că o fi ea cumva. Unde dracu’ vrei să pleci? Cu bețivu’ de taică-tău, fără servici? Cum trăiți acasă? Hai că am adus un rest de friptură și niște țuică de-aia tare, de scoală morții. Hai, ia un gât, să vezi cum trece greața.

Am tras o dușcă, m-a ars pe gât de mi-au dat lacrimile. Am clipit — m-am resetat. Mi se părea că pot mirosi cu urechile. Cum dracu’ pot unii să bea mai mult de o dușcă?

Am mestecat fără poftă o bucată de carne. Eram ca opărit în gură, nu simțeam mare lucru. O vreme am stat de unul singur pe bancă. Costel era în genunchi, lângă o pompă, regla o garnitură de azbest.
Era timpul. Am stat destul în gaura asta, tre’ să fac ceva, tre’ să plec.

A doua zi de dimineață, i-am strâns mâna lui Costel, l-am privit în ochi, mi-am pus geanta pe umăr și am plecat.

Roțile tropăiau ca o armată de furnici, iar eu mă uitam la drumul de beton cum mă uit la genericul unui film prost. Nu înțelegeam nimic, nu aveam nimic memorabil de care să mă agăț.

Simțeam în gură miros de vară, amestecat cu un soi de regret, teamă și libertate.

Două zile mai târziu, un telefon primit în vecini mă anunța că, dacă vreau, mă pot angaja la un cinematograf…

După alte două zile aveam să fiu pe tren, cu noaptea-n cap, în picioare, între muncitorii pe jumătate adormiți, pe drum, către o altă poveste. Miroase tare a țigări fără filtru, iar becul anemic de la capătul vagonului nu-mi spune nimic.