Pentru că nu sunt multe feluri în care poți să fii șmecher când n-ai buletin, într-o țară post-comunistă, te apuci de fumat. Hai să vă spun cum m-am apucat eu de fumat.

Aveam aproape paișpe ani, eram în clasa opta. Eram pirpiriu cu părul blond și la școală, mă adunam mereu cu prietenii mei cei mai buni, orfanii de la casa de copii. Pui de lele, mereu puși pe șotii. În fiecare zi aveau ceva extraordinar de povestit, de făcut, de cucerit. La Sântana, casa de copii [băieți] avea 600 de suflete de la 6 la 18 ani și fiecare clasă la școală avea câte patru-cinici bătuți de soartă, orfani, abandonați, rebeli.

La locul unde-i îngrijeau, în două clădiri cu gratii la geam, pe Strada Ghioceilor, oficial îi zicea “Cămin”, dar între ei, puștanii îi ziceau “Muzeu” că pe vremea lui Ceașcă, n-ave-au voie să miște obiectele de la loc... erau tratați ca niște deținuți acolo, poveste lungă.
Cum eram toți forțați în uniforme, cu ecusoane, pe mine, nu mă deosebeai de ei și asta era mișto de tot. Da’ hai că o cam frec cu detalii.

Era într-o primăvară, după Paște, când nimeni nu mai voia să meargă la biserică, pentru că nu se mai întâmpla nimic spectaculos.
După Revoluție, la orele de religie, profesorul, un popă gras cu fața lungă, ne trimitea doi câte doi la biserică, să ne spovedim și să asistăm la slujba de dimineață.
Pentru noi, era una dintre micile bucurii. N-avem noi nimic a face cu plecăciunile și mițeam fluent orice față bisericească. Deci, pe vremea aia, erai învoit să pleci din școală fără supraveghere iar azi, era rândul meu. Eram în al nouălea cer. Aveam voie să aleg pe cineva să vină cu mine.

L-am ales pe Baronescu, deoarece eram un pic supărat pe Juca.
Ăsta-mi făcea semne disperat și șoptea:
“Buda, dacă nu mă iei cu tine, să mor io dacă te mai fac să râzi.”
Pe vremea când acasă aveam un rest de televizori cu lămpi pe care-l lua toată familia la palme, asta era cea mai nasoală amenințare așa că am plecat amândoi chicotind.

Tocmai ce ieșisem din curtea școlii, când, pe prima stradă după colț, Oliver.
Oliver care trăgea cu poftă dintr-un chiștoc. Plecase de la cămin mai devreme, sub pretextul că avea practică, și colectase un buzunar de chiștoace. Trăgea de zor dintr-un chiștoc minuscul. Avea capul învăluit de un nor de fum.

“Ce dracu’ faci, zice Baronescu. Dacă te vede Bonț, ai pus-o.”
“Taci, bă, nu cobi! Fii atent, am găsit un Camel aproape jumate. Hai, trage un fum”.
Baronescu se apropie: “Aaaai, de mă-ta, îi cu ruj pe el. Eu nu trag din ăla, cine știe în ce muie a fost.”
“Ești prost, bă. Bine că fumezi tu resturi de la mă-ta aia șchoapă… știi ceva, să vă căutați singuri chiștoace.”
“Haideți, bă, terminați în poala mea!” zic eu împăciuitor. “Se vede de pe geam, din clasă. Hai să mergem la biserică. Oliver, hai și tu cu noi! Dacă zice cineva ceva, zicem că ne-a trimis Dobreanu’ la biserică pe toți trei că Baronescu are de dat restanțe la plecăciuni.”

Baronescu râde for'at și mă ia de după gât. Incepe să-mi spună niște poante. Eu mă căc pe mine de râs. Oliver pufăia de zor în spatele nostru, ascunzând chiștocul în palmă ca un profesionist.

“Șase! Vezi că-i Sinescu pe partea ailaltă', bă.” Zice Baronescu.
Oliver băgă chiștocul aprins în buzunar, suflă-n jos să scape de fum, și strigă în gura mare, ne-ntrebat:
“Bună ziua, dom’ profesor! Mergem la biserică.”
Și apoi, pentru noi:
“Morții lui, sper că nu m-a văzut. Maamă ce bârnău are...”

Sinescu dă din cap și ne urmărește cu privirea, de peste drum. Eu mă uitam îngrijorat la Oliver, când Baronescu zice:
“Fii atent, bă…”

În fața noastră, pe jos, era o mână de chiștoace, de parcă cineva golise o scrumieră pe trotuar. Automat, ne-am aplecat toți.

“Hai, bă, ia și tu coaie căteva. Vezi și tu, când fumezi să tragi în piept”, îmi zice Baronescu.
“De când fumezi, bă?” mă-ntrebă Oliver, alegând un chiștoc cu filtru.
“De demult, de ieri, de azi de dimineață, zic… cine nu trage în piept, băă? Eu fumez în piept! Taică-meu fumează-n pat în dormitor deci, trag și io...” făceam eu pe curajosul.
“Să mori tu", zise Oliver… "Hai să văd! Tragi un fum, zici «1-2-3» și apoi scoți fum pe nas.”

“Mare frecție, fii antenă...”
10 de secunde mai târziu, vedeam doar negru în fața ochilor. Era pentru prima oară când trăgeam în piept fum de țigară. Și era dintr-un chiștoc pricăjit de Snagov. Aveam ochii-n lacrimi și strângeam de tuse cu dinții...
Am dat drumul la fum, am tușit. Baronescu mă bătea pe spate... bine Budaaa...

Am ajuns la biserică. Slujba începuse demult. Crâsnicul ne trecu în catastif și noi ne așezarăm. Era o slujbă plictisitoare. Nu înțelegeam nimic. Părintele chemase în față unul dintre băieții de la cor. Unu cu părul pieptănat peste cap ca-n revistă, cu ochi mici de viezure. Unu' care voia să se facă popă, și lu' ăsta-i ceruse să citească din cartea sfântă.

Tânărul ăsta mânca vorbele și le porcea, dar avea o voce răsunătoare. Cânta pe nas, ca un adult. Avea degetele împletite, cu unghiile roase. Ce nărod.

Din grupul celor de la cor făcea parte și bătrânul crâsnic. Ăla de ne scria la catastif. Nu știu cum îl cheamă. Mic și îndesat cu ochelarii pe vârful nasului. Rame aurii. Se uita la mine fix, strângând parcă din fălci.
Ce dracu are ăsta? Îmi iau ochii de la el, mi-e parcă somn.

De pe catapeteasmă, Isus se uita la mine insistent. Corul parcă se dizolva în liniște și mi se părea că nu e aer destul în jurul meu.
Baronescu șușotea ceva cu Oliver. Mă înghiontiră.

“Ce ești așa serios, bă? Ești cam verde, ce ai?”
“Bă, nu mi-e bine”, zic. “Ies până afară.”

Mă ridic, am capu' gol. Trec cu fața prin ciucurii prapurilor, mă gâdilă, strănut, ies.
Afară era liniște și o turturea mai jerpelită, cânta pe gard. Am simțit că mă cam legăn pe picioare și am vrut să mă prind de o balustradă. S-a stins însă becul.

Când m-am trezit, aveam un cucui în frunte și mă ustura fața.
Baronescu îmi trăgea palme.

“Ce faci, coaie, ce dai în mine?”
“Ești prost, bă. Ai leșinat în curtea bisericii. Te-a găsit tanti asta.”

Abia atunci am realizat că eram întins pe pat, într-o odaie. Mirosea a varză la butoi și o mâță chelăia de mama focului. O maică gârbovită, cu un batic negru în cap, cu un capăt în gură, mormăia ceva într-o cană de tablă cu smalțul sărit. Descânta și ardea chibrituri, făcând cruci cu lingura în cană.

“Bea asta, maică, precis te-a deocheat crâsnicul. Are un ochi rău, bată-l Dumnezău'. Tot el a deocheat-o și pe-o vărușană de-a mea de Paște, la-nviere. Bea asta, hai, bea tot.”

Apa e rece, cu gust de cărbune, iar eu aveam un ochi închis. Baba îmi făcuse cruci pe frunte cu apa din cană și mie îmi intrase apă în ochi.

Am stat oleacă sprijinit în coate și mă uitam la degetul mic de la picior ce-mi ieșea printr-o gaură a ciorapului. M-am ridicat de pe pat, m-am încălțat, am mulțumit frumos și am ieșit pe poartă, cu Baronescu după mine. Am plecat spre școală cam sfârșit.

În pauză, ne-am mâncat pâinea cu unsoare și ardei, iar apoi am poștit un măr necopt pe gardul școlii. Cum stăteam noi ca doi eroi pe gard, privind la copii ce chelăiau în curtea școlii, îmi fac curaj și-i zic lui Baronescu:
“Auzi, azi am tras pentru prima oară în piept...”
“Știu, bă”, zise el sec. “Să vede, să nu mai fumezi, bă. Nu-i de tine.”
I-am zis un banc, am râs, am aruncat cu ciotu de măr într-un grup de elevi și am tulit-o.

Așa m-am lecuit eu de fumat. Eram singurul din gașca de la noi din clasă care nu fuma. Nimeni în afara găștii nu făcea mișto de mine, pentru că eram prieten cu căminiștii.

Mai târziu auzisem că povestea mea cu leșinul de la biserică avea mai multe chiștoace. Cred că le adăugase Oliver. Iar baba de mi-a descântat, o vedeam din când în când pe la biserică. Sta singură mai tot timpul si măsura mulțimea, parcă păzindu-i pe credincioși de ochiul rău al crâsnicului.