– Câte-s, bă? – întreabă Costel.
– 51 sau 52, zic eu.

– Toate colile întregi? Sau mai sunt și jumătăți?
Eu dau din cap că da. Sunt obosit. Tura noastră de 24 de ore se terminase acu’ o oră.

– Vai de capul meu, nu plecăm noi azi acasă, zice Costel. Când aude Vlaicu, o să facă o criză… Da’ dă-l în morții mă-sii, să facă! Eu nu stau; trebuie să-mi duc fata la doctor, la Timișoara. Vorbea singur.

– Și eu ce dracu’ fac? Zic eu.
– Pe mine sigur nu mă lasă să plec acasă. Nu mi-a ajuns azi-noapte, pe furtună, pe aici… Ceapa mă-sii!

Când am ajuns la birouri, am văzut că banditul de Costel avea deja bicicleta pregătită, s-a suit pe ea și a plecat fără să se uite în urmă. Ce prăpădit…

– Cum îi? – mă întreabă Vlaicu, proptit ca un soldat de plumb.
– Eu zic că 50 de coli ne ajung.
– 50 de toate, peste tot?
– Nu, doar în hectarul 3.
– Și cine numără restul?
– Păi, io știu? Viorel, Sabin? Io am terminat tura...
– Bine, lasă, mergeți la treabă. Vă apucați de pus sticlă azi. Vine Lili, îl iei cu tine: el taie, tu și Ilie puneți sticla sus. Florea la transport. Cleme luați de la magazie. Hai rapid că vine ploaia și apoi iar vă plângeți că munciți în ploaie…
Am mormăit ceva, dar n-am insistat. N-aveam cu cine. 

– Mneața, pruncu’ lu’ Buda, – mă strigă Lili, învârtind o plasă pe deget ca un școlar.
Lili era un personaj parcă desprins din basme. Un țigan mic, negricios, cu ochi negri și gura spurcată, păzită de doar jumătate din dinții pe care ar fi trebuit să-i aibă un adult. Era oarecum emancipat, dar cu apucături de haiduc. Făcea de toate, se băga în orice conversație. Nu știa mare lucru, dar le știa pe toate. Cam nesuferit câteoadată, însă dacă ziceai că ești la belea, sărea în ajutor. Era îndemânatic, știa să taie sticlă și, pentru azi, asta era destul.

Din birou, Vlaicu îl vede și strigă:
– Liliiii, iar ai băut de dimineață, d-aici te miros. Ia-l pe Florea, Ilie și Alin, la sticlă, toți în hectarul trei.
– Bineee, Vali… ăă… bine, șefu’…

Ca o gașcă de golani, mergeam toți patru către locul pedepsei. Lili era cel mai scund din banda asta de apucați. Iar eu, cel mai nefericit.

Toți pufăiau, Ilie și Florea poșteau un chiștoc cu ruj pe el. Aș fi făcut mișto de ei, dar n-aveam energie. Florea târâia o pereche de cizme din cauciuc cu patru numere mai mari… N-aveam nici chef să râd. Eram turtit de somn.

În urma noastră, nepotul contabilului, Ghiță, vorbea ceva cu șefu’. Lili îl vede peste umăr și zice:
– Vezi dacă ești neam cu cine trebuie? Nu stai peste program și nu te sui pe seră să-ți rupi gâtul.
– Hai, coaie, că dintre toți, io-s singuru’ care e peste program aici, – zic eu, ofensat.
– So dice, ce te agiți ca pexi? Io țin cu tine, ce ai? Precis îl pune să-i spele mașina și ăla o întinde toată ziua. Dă-l în mă-sa, pă amândoi deodată… Zice Lili, parcă bucuros că are ocazia să-njure.

În stânga și în dreapta noastră femei cu șorțuri pline de răsaduri vorbesc între ele aplecate peste traveele proaspăt greblate. Trecem nebăgați în seamă.

Am ajuns cu toții, iar eu zic:
– Băi, io mai târziu de amiaz’ nu stau. Așa că hai să terminăm rapid.
Mă uit în jur, îmi caut mănuși și îmi îndes în buzunare cleme metalice pentru prins sticla pe șproșuri. Am găsit două mănuși stângi, cu pete de smoală, într-o găleată. Sunt și mici, și reci, le pun la loc.

Lili ia masa de tăiat în primire, scoate din buzunarul de la piept o sculă de tăiat sticlă cu diamant.
– Direct de la Moscova, merge singur. Teleghidat.
– Ești prost, bă? – zise Florea. – Nu vezi că scrie pe el „maden China”?

Lili molfăie răspunsul, eu eram deja sus, pe jgheab, cu un picior pe șproșul metalic și cu ruleta în mână. Măsor și urlu:
– 72…
– 72 pe cât? Coală întreagă? – strigă Lili de jos, din seră.
– Da, mă, am vorbit: când nu auzi a doua dimensiune, e coală întreagă. Hai că mă ia somnu’ aici cu voi. Hai mai cu talent.
– Florea, hai aici, urlă Lili.
Lili măsoară, taie la repezeală, apoi măsoară din nou.
– E bun, du-o sus. Ilie, tu ce ai acolo?
Ilie suduia încurcat în cabluri, nu putea urca pe jgheab. Norii se adună.

Florea vine încet, gâfâind, cu coala de sticlă în brațe. E obosit, are ochii injectați. Mă aplec, prind sticla cum trebuie și strig:
– Lasă, gata.
Florea îi dă drumul și se dă înapoi, cu ochii pe mine.

O coală de sticlă de 3 mm grosime, la dimensiunea de 72 x 130 cm, are cam 13 kile jumate. Toată chestia e s-o pui în cant, ca să distribui tensiunea cum trebuie. Apoi o poți manevra cum vrei. În trei ani de muncă la seră, mi-au trecut prin mâini câteva tone de sticlă. 50 de coli? Un fleac.
Așez coala, se potrivește. Strâng clemele, gata, următoarea.

– 70 cu 73! – strig. Nimeni nu confirmă. Vântul începe să bată mai serios. Mă aplec, bag capul în seră prin spărtură.
– Unde e Florea?
– S-a dus că face pe el… iar o băut zamă de pufoaică…
– Mno, bine, mă… 70 cu 73. Am un genunchi în jgheab și jgheabul are apă. Simt apa rece, nu-s deranjat, n-am chef să mă enervez.

Lili dă din cap. În colțul gurii are un chiștoc, iar în jurul capului, un nor de fum alb ca o ceață. Mă ridic; o ambulanță trece nu departe de noi, în viteză, cu becurile aprinse. E liniște, mi-e somn… trec câteva minute.

– Hai, bă, că ăsta a căzut sigur în veceu, – zice Lili și, grăbit, ia bucata tăiată de pe masă, venind hotărât spre mine, călcând sucit pe bulgări de pământ întărit.

Se întinde, nu ajunge, e mic. Mă las pe un genunchi să apuc sticla.
– Stai așa, zice Lili. Ia sticla de un colț… și îi face vânt.
Ce dracu’ face ăsta? Cum era scund, încerca să compenseze, ținând sticla ca pe un romb de carton.

Văd colțul de sus cum trece pe lângă degetele mele și se lovește de jgheabul metalic pe care stau.

Am încă imaginea întipărită în minte.
Dintr-un romb, sticla se desface-n două triunghiuri și ceva mărunțiș. Unul dintre ele rămâne în mâna lui Lili, sprijinit de jgheab, iar celălalt o ia în jos.

Lili e ca paralizat, nu face nicio mișcare.
Dacă s-ar fi dat în spate, ciobul de 3 kilograme i-ar fi intrat în gât; dacă ar fi mișcat în față, colțul i-ar fi ajuns în ochiul stâng.

Nemișcați, amândoi suntem martori.
Eu am loc în față și văd cum ciobul îi intră-n obrazul stâng, se lovește de mandibulă, schimbă direcția și cade peste niște țevi, unde se face praf.

De unde stau, îl văd pe Lili cum albește de spaimă. Prin tăietură, pentru o clipă, printre firele de păr, îi văd niște măsele cariate și limba. Apoi, totul se umple de sânge. Liniștea de după zgomot e adâncă. Florea n-are cuvintele la el. Eu sar jos de pe jgheab.

– Cred că m-a tăiat, – zice Lili și se așază pe un bolțar cu palma pe obraz.
Printre degete i se scurge un fir de sânge pe braț, iar de la cot deja picură cu stropi mari pe pământul nesăpat.

– Hai să mergem, îi zic lui Lili. Tre’ să mergem, da' amu'.
– Floreaaaa, urlu eu, necontrolat. Hai cu mine, să-l ducem la Vlaicu'.

Lili e tot mai alb. Îi arunc brațul drept la mine după gât.
– Fugi înainte și zi-i lui Vlaicu să sune la salvare, sau sună tu, dacă ai minute. Eu vin cu ăsta.

Florea fuge cu cizmele alea mari de cauciuc. S-a înnorat un pic. Simt mâna lui Lili cum se răcește în jurul gâtului meu. În urma noastră era o dâră de sânge. Femeile, cu șorțurile pline de răsaduri, s-au oprit și șoptesc ceva în urma noastră.

Ajungem la birouri. Florea e la telefon cu spitalul local și ne spune că n-au salvare la dispoziție; e plecată cu o gravidă la Arad. Vlaicu, cu mâinile-n șold, se uită la noi.

Eu îi strig lui Florea:
– Haide, bă, deschide ușa la mașină și adu niște apă, că ăsta tre’ dus la spital.
– Ce dracu’ crezi că faci? – urlă Vlaicu la mine. Doar ce mi-am spălat mașina… nu crezi că-l bagi cu sânge așa, la mine-n Passat?

Eu sunt perplex, Lili tace, iar Florea e mut.
– Hai, bă, Vali, că ăsta moare aici, cu zile!
– Termină, mă! Io v-am zis să nu veniți beți la serviciu, să faceți probleme. Hai, vă descurcați... vă și dau afară...

N-am nervi, nici vreme să-l iau pe pitic de esofag.
– Florea, adă-mi țoagla, îl duc io la spital, futu-i morții ei de treabă…

Florea se execută. Lili e amețit și galben de tot. Pe la cot curge sânge și scuipă mereu. Vlaicu pleacă dezgustat. Eu îl pun pe Lili pe bara bicicletei schimb vitezele, și plec.

Merg cât pot de repede, iar Lili îmi face semn că e OK. La poarta mare, baciul Preda ne vede și, fără să întrebe, deschide poarta larg. Nu zic nimic, doar gâfâi. Simt cum pe un picior mă ud cu sânge.

În zece minute suntem la spital.
La poartă nu e nimeni. Eu știu calea. O fostă colegă de clasă e de serviciu la Urgențe. Bat și intru. Lili e moale de tot.

– S-a tăiat, zic asistentei... cu sticlă… în obraz, cam așa, de trei degete. Ar trebui cusut, cred; nu știu, a pierdut mult sânge.
– Vai, da’ io nu cos, n-am stomac pentru astea. Nici moașa nu e de servici azi, ea mai coase. Mai stați oleacă, am o ambulanță pe drum, tre’ să apară. Hai să pun un pansament, ceva și vă trimit la Arad.

Lili îmi face semn, mă apropii:
– Auzi, orice să-mi dea, numa’ să nu-mi facă injecție, bine? În colțul gurii are un balon din sânge.
- Să le spui, io leșin dacă văd ace. Nu tre’ să vii la Arad, mă descurc.

Fac ochii mari, mă-ntorc, ambulanța e deja în stradă. Lili e preluat de șofer și de un tinerel cu halat verde, iar eu mă sui agale pe bicicletă.

Plec, tulburat.
Ajung la seră și încerc să găsesc energia să mă cert cu Vlaicu.
E plecat. Pe locul unde fusese mașina lui sunt doar niște urme de spumă. Niște urme de spumă și o dâră de sânge ce parcă se termină la orizont.

Mi-e rău, mă uit la sandalele mele: pe piciorul drept, de la genunchi în jos, sunt stropit cu sânge. Băgami-aș, Lili putea s-o mierlească azi, de la un accident idiot. Din cauza grabei și a unui căcat de om care mi-e șef.

Mi-am luat geanta-n gât și am plecat. Colegii mă văd, dar nimeni nu scoate un sunet. Pedalez, mi-e capul gol. N-am nicio lecție, doar zgomot și întâmplări cu proști și nepăsători.

O sirenă de ambulanță se aude undeva departe, iar mie, în mers, pe genunchi, mi s-a pus o muscă. Acasă nu zic nimic. Stau pe pridvor, mă uit la sângele lui Lili ce se uscase la mine pe picior. Îl râcâi cu unghia, încă procesez.

La trei zile, Lili era deja înapoi la treabă, cu un bandaj mare pe față.
Mi-a strâns mâna, m-a privit în ochi, n-a zis nimic. N-am zis nici eu.

La o săptămână, mi-a spus că avea opt copci în obraz și că a leșinat la Arad când l-au anesteziat. Am râs amândoi ca la un banc prost.

N-am învățat nimic de-aici, iar peste mai puțin de zece zile aveam să repet aventura asta de doi lei.