E moale afară, știi, ca-n zilele alea care parcă-s doar o dimineață, de la răsărit pân’ la apus.

Pedalez, mă simt ca un cozonac necopt. Simt șaua bicicletei la fiecare groapă din trotuar, o simt undeva adânc în stomac, apoi în gât, apoi în spatele ochilor.
Ajung la poarta fostului CAP, baciu’ Preda e adormit cu capu’ pe masă. Nu zic nimic, pedalez mai departe. Nimeni n-ar trebui să fie treaz la ora asta, sâmbăta dimineața.

Am nevoie de câteva libere, așa că am venit la ore suplimentare să-nlocuiesc o colegă de la fito-sanitar.

Pentru ăia de n-au citit Poveste de vară, la sfârșitu’ anilor ’90, lucram la seră, la Sântana, pentru un pitic nevrotic ce se credea vizionar și magnet de femei.

Felicia, colega pe care o-nlocuiam, avea de mers la o înmormântare, iar eu aveam nevoie de o zi liberă dar hai că mă-ntind cu plictiseli...

Florea, sau Blondu’, cum îi ziceam noi, trăgea necăjit dintr-un rest de țigară.
Ne știam din clasa a patra. Veșnic obosit și cu ochii înroșiți, păzea un furtun ce umplea cu apă o pompă de pesticide nou-nouță.

— Hai bă, pruncu’ lu’ Buda, că te-aștept de o oră... ce dracu’ n-ai ceas pă mână? Mă uit, e fără zece.

— Ești prost, Blondule? Nu vezi că-i opt fără zece?

— S-a dat ceasu’ înainte, bă, tigaie... E aproape nouă...

— Bă, Blondule, ești prost bă… la noapte se dă ceasu’ înainte. Cine și-a bătut joc de tine?

De la doi pași, Lili se prăpădește de râs.

— Lili, futuț’… pe mă-ta aia grasă...

Râd și eu, în timp ce-mi las bicicleta la umbră.

— Hai, Blondu’, las’ că nu mai tre’ să schimbi ceasu’ la noapte... ce dracu’ stropim azi?

— Păi, mi-a lăsat Felicia scris cu pixu’ pă foaie, da-i jumate e udă și nu se-nțelege. Vezi și tu...

Mă uit. Mda... la răsaduri, pentru muscuțițe...
– Trei pachete de Lannate 90 SP la 1000 de litri de apă, plus 100 de mililitri din mizeria aia puturoasă care lipește urzeala de frunze. Ultimul cuvânt cred că e mască sau cască... dar nu se mai vede.
Apa a făcut un desen abstract aproape frumos, în acuarele, din rețeta Feliciei.

— Mno, hai să mergem, că-s mort de foame. Gata? Unde dracu-i Lili?

— Stai că nu-i plin. Vezi că-ncepem de la capătu ăsta că avem priză. Suntem numa’ noi doi la stropit, minunea asta are doar două furtune... Liliii, adu tractoru’, că e plin! Liliii...
– Unde dracu’ s-o dus ăsta? Băga-mi-aș...

Dar nu termină, că se aude un motor pornind și Lili apare dintr-un nor de fum, rânjind din tractorul fără cabină.

Cuplăm pompa și ca o gașcă de eroi, intrăm în sera de răsaduri.
Deconectăm, Lili pleacă în trombă și-n urma lui rămâne un nor cu miros de motorină arsă și o liniște nefirească...

— Leagă la priză, Buda, hai că avem trei hectare de terminat și n-am mai lucrat cu pompa asta. Nu știu cum merge.

Bag în priză, mă uit la pielea uscată de pe mâini, scuip în palme și apăs pe buton. Dzzzzzzzzz. Pompa asta nouă e ca un motan. Furtunul e ca un șarpe albastru ce s-a trezit din somn. Dau drumu’ la tijă, un nor de fin se formează la capăt. Reglez. Perfect. Blondu’ face la fel.

— Mno, asta da... nu ca căcaturile alea vechi, de se-nfundau tot la două minute. Ai văzut furtunele? Pizdă, noi... mai știi cum umblam cu patentu’ după noi cu alea vechi?

— E gata soluția, Blondule? Unde-i rețeta?

— Am băgat numa’ lipiciu’, că ăla se bagă primul... Bagă tu din găleată, trei pachete din plicu’ ăla portocaliu.

În găleata de plastic agățată de pompă, printre mănuși folosite, găsesc trei pachete — un pic mai mari decât plicurile alea de budincă Dr. Oetker, de le primeam după Revoluție, la ajutoare.

Desfac unu’, și-năuntru, alt pachet, din plastic fin, transparent, cu un praf alb înăuntru. Pe plic scrie ceva-n engleză și are un cap de mort imprimat cu negru. Așa cum vezi pe toate etichetele alea de la substanțele toxice. Mă uit la Blondu’, el se uită la mine...

— Mno, hai, ce faci? Bagă-l în rezervor...

— Cum? Cu plastic cu tot? Ești prost?

— Păi desfă-l, Buda, ce ai? Dormi pă tine? Cum cu plastic? Hai odată, maaamăă… mai bine îl luam pă dracu' dă Lili cu mine.

Cred că trebuie să vă zic că nu știam engleză mai mult decât învățam de la Irina Nistor, pe vremea aia... unde „Fuck You” era... „du-te dracului”.
Așa că mă conformez. Desfac pachetul de plastic și-l golesc, încercând să nu respir praful. Repede, de încă două ori. Praful se lasă imediat la fund și se dizolvă.

Scot din buzunar rețeta încă udă, mă uit din nou: trei pachete... O bag la loc. Blondu’ dă drumu’ la pompă, pornim printre răsaduri, fiecare în direcții opuse. Pompa toarce. Furtunele albastre, ne urmează ca niște șerpi lungi. Un job de vis.

Avansăm. Nu mă gândesc la multe. Mi-e cam foame. Nu cred că pot aștepta până la prânz. În buzunar am niște semințe de floarea-soarelui. Florea face semn să opresc, vrea pauză de țigară.

— Hai bă, de-abia ne-am apucat, nu poți să fumezi în timp ce stropești?

— Taci, bă, vrei să termini și să te trimită la sticlă cu Lili și cu Marin? Fii atent, Vlaicu îi plecat, Viorel iar o fi pe muieri, la garoafe, nu-i nime’ cu gura pă noi.

— Bine, coaie, hai că stau, da’-s mort de foame, zic eu, aruncând în gură două semințe de floarea-soarelui... fără să mă gândesc.

— Te-ai spălat pe mâini, prostule? mă-ntreabă Florea, cu sprânceana ridicată, amuzat.

— Pfoai, băgami-aș... zic eu, scuipând... Bă, da’ prost îs... și scuip din nou.

Mă duc iute la robinet, dau drumu’ și mă spăl repede. La piciorul stâlpului pe o bucată de faianță albastră ciobită, e un săpun Amo, alb. Îl iau, dau drumul la apă, mă spăl bine. Pielea sen-moaie și miroase ca-n baie.

Apa dispare și baloanele de săpun rămân agățate de bulgării de pământ. Miroase tare a pământ ud și săpun. E nefiresc de liniște.

Mă ridic, sunt ușor amețit.
– Auzi Florea… Cum miroase săpunu’ ăsta? Florea se uită la mine mirat.
Hai, miroase... și întind dosul palmei... Florea se uită la mine:

– Ce ai? Cum să miroase? Trage timid în piept, se luminează: Aaaaa... da mă… așa miroase Ramona mă... aaaah băgami-aș... aaah ce-aș întinte-o... da nu se uită aia la mine... mamă ce i-aș da o pedală...

Nu mai aud restul. Capul mi se golește brusc, mă uit la propriile palme și-mi par nefiresc de mari. Mi-e greață și mi se înmoaie genunchii. Florea pornise pompa și stropea de zor. Eu vedeam totul ca printr-o peliculă de săpun colorată de culori vii. Mă așez direct pe beton, sprijinit de stâlp.

Aveam fălcile-ncleștate, și mă uitam la palmele ce parcă creșteau de la o clipă la alta. Am închis ochii, simțeam pe față broboane reci de sudoare. Miroase tare a săpun și razele soarelui se simt ca niște pași de muscă pe pielea feței.

Se face brusc liniște, aud:

– Mno, unde ești mă? Hai să terminăm, mie-e foame și mie...

Mă ridic, sunt amețit...
– Vezi că ies umpic afară. Plec fără să aștept un răspuns.

Ies din seră, mă simt dintr-o dată foarte înalt. Am fălcile-ncleștate. Nu mi-e bine.
Nu e nimeni împrejur. M-așez pe bancă la umbră. De unde stau, îmi văd doar bicicleta, restul e verde, nefiresc de verde, și miroase tare a săpun. Mă uit din nou la palme, de pe frunte, îmi picură broboane mari de sudoare. Undeva în seră, Blondu’ stropește de unu singur. Se face-ntuneric brusc. Un întureric cu miros de săpun.

Încerc să clipesc, am pleoapele lipite. Simt că vântul bătea tot mai tare, și simt că mă mișc, deschid ochii, eram pe bicicletă, pedalam de zor. În gură am un gust acru, ciudat și pe piciorul drept am resturi de vomă.  Sunt aproape de parc, de parcul spitalului… cum dracu’ am ajuns aici?

Gardul de plasă ce păzea parcul, parcă încearcă să mă prindă, mi-e foarte cald și simt sudoarea-n ochi. 

Nu mai am mult, sunt aproape acolo, dar picioarele nu mai ascultă. Brațele se-nmoaie… Se face din nou întuneric, o durere ascuțită în coaste și apoi în arcada stângă mă anunță cu nu mai sunt pe bicicletă ci întins pe trotuar, cu un picior prins între spițe.

Deschid ochii, e liniște, e foarte liniște. Văd un șir de furnici ce duc în spate o muscă moartă, stafidită. Furnicile sunt mari, și parcă le aud șoptind. Respir praful de pe trotuar o vreme până o umbră mare se apleacă peste mine.

Ceva mă apucă de haine și mă trage’n sus. Un domn distins cu o cămașă albă, mă-ntreabă ceva. Nu înțeleg nimic. Mă-ntreabă cum mă cheamă cred, îi văd buzele mișcându-e dar nu aud nimic.

Îi văd doar barba albă ca o cascadă înspumată ce i se rostogolește peste piept în voie.

Am praf într-unul dintre ochi dar nu pot să mă frec că nu-mi găsesc mâinile. Le simt atârnând ca pe niște tentacule gigantice obosite.

Ochii mi se-nchid și sunt din nou în intunericul cu miros de săpun. Simt două flăcări mari aproape de urechi. Parcă miroase a foc. E tot mai fierbinte și ochii mi se deschid. Domnul din fața mea, îmi freca de zor lobii urechilor. inspir aerul e tare, încep să aud:

– Cum te cheamă? Ce-i cu tine? Ce ai? De unde vii.

Vreau să răspund, am fălcile încleștate și părul mi-e desfăcut. Am o durere ascuțită-n coaste și pe obraz mi se prelinge ceva. Mă frec la ochi:

– Mă creamă Alin, lucrez la seră, mi-e rău, cred că-s otrăvit...
Și s-a făcut noapte la loc. E noapte și miroase tare a săpun. Apoi, nimic.

Și din nimic, încep să aud:
– Nu insista, nu-i fac nimic până nu zice ce a luat...
Aud totul ca ecou. E întuneric, e răcoare. Sunt întins pe ceva dar nu am putere să deschid ochii.

– Cum să nu-i faci nimic, se aude din nou vocea... nu vezi că moare aici?
Se-aud și alte voci dar n-am putere să mă mișc. Simt cum pe față, din gură, mi se prelinge ceva spre ureche. Mă gâdilă groaznic dar nu pot să mă mișc.

– Las’ că-i știu eu pe ăștia cu părul lung, cu droguri și cu muzica lor...

Realitatea se dizolvă din nou.
Din întuneric cineva strigă la mine. Nu înțeleg nimic. Pe piept, simt un sloi de gheață. Se mișcă din loc în loc. Cineva e foarte aproape, simt un miros de dinți nespălați și aud:

– Zi-mi ce droguri ai luat că altfel nu-ți dau nimic. Chem miliția și ai dat de dracu’...

N-am nici o putere, sunt întins pe un balon uriaș de săpun și pot mirosi culori. Miroase tare a roz și verde. Mă dor toate, mă screm, bag mâna-n buzunar cu ochii închiși și scot rețeta Feliciei... apoi corpul mi se întinde se subțiază, devine transparent. Plutesc în întunericul din propriul cap o vreme. Și apoi, dintr-o dată, poc.

Deschid ochii automat. Sunt întins pe un pat, într-un fel de salon, e doar un pat, al meu. E liniște și dau să mă ridic. Simt o durere ascuțită în coaste, și alta mai moale, pe față, deasupra ochiului unde am un pansament.
În gură un gust de leșie. Am respirația extrem de ușoară. Mă simt ca un fulg.

Sunt desculț dar lângă pat am sandalele ponosite. Le iau, ies legănându-mă.
Dacă spitalu' ăsta ar avea perdele, ar fi chiar frumos...

– Hei, Alin... Alin, stai.

Mă opresc, mă-ntorc. Liliana, o fostă colegă de școală, asistentă medicală, îmi întinde ceva zâmbind. E rețeta Feliciei, într-o pungă de plastic.

– Dacă vrei să știi... te-a găsit mai devreme cineva căzut, nu departe de spital, te-a adus aici și dom doctor Ilica a zis că ești drogat. Ai avut noroc că azi am fost de servici, i-am zis eu că nu faci tu din astea da' mai mare noroc ai avut cu hârtia aia din buzunar. Ai fost otrăvit cu un pesticid. Așa am găsit antidotul...

Restul cuvintelor se pierd, nu-mi pot lua privirea de la buzele ei extrem de roz și ochii nefiresc de verzi. Miroase tare a săpun Amo. Mi-e cald și parcă-mi vine să râd. Mie-a foame, mormăi un mulțumesc, și ies din spital.

În curte, în rastel, șade bicicleta mea cu ghidonlul sucit și lanțul căzut.
Plec șchiopătând sprijinit de bicicletă, am o durere în coaste, am capul gol.
Mă simt ușor. Ușor și înalt. Mi-e foarte foame...

E moale afară, ca-n zilele alea care parcă-s doar o dimineață de la răsărit pân’ la apus.